Pentru Dumitru Mociornita familia a constituit un reper al existentei si o institutie de baza a societatii iar propria familie a considerat -o ca pe o ramura a intregului neam romanesc.

Si-a iubit predecesorii si urmasii fara patima cautand sa-i inteleaga si sa le ierte eventualele greseli. Si-a inconjurat cu aceeasi dragoste si intelegere ginerii si nurorile, nepotii de frate si finii. A respectat varsta si personalitatea fiecaruia dar in special harnicia si competenta.

Era apropiat de oameni si se bucura de apelativul "nea Mitica"’ atat in familie cat si printre straini. Te scruta sever cu ochii lui negri, iar cand acestia incepeau sa straluceasca stiai ca ai ajuns la inima lui.

Actele sale de caritate erau spontane, neostentative si fara publicitate. Lipsa lor de premeditare a facut ca ajutorul sau sa nu ajunga totdeauna unde ar fi trebuit. Asta se datora si faptului ca "nea Mitica" era solicitat tot timpul, din toate partile. Unii considerau ca belsugul sau, se datora numai unui capriciu al sortii si in consecinta de el trebuiau sa se bucure toti.

In putinul timp liber pe care il avea, se inconjura cu membri familiei, mici sau mari, urmasi directi sau prin alianta. Aceasta se intampla duminica si in sarbatorile de Pasti si de Craciun. Duminica, stransi in jurul mesei ascultam intai rugaciunea, mancam cumpatat, iar apoi bunicul se retragea cu fiii si ginerii pentru a discuta probleme de actualitate (economice si politice). Lipsa de la aceste reuniuni a vreunuia din fii, il nemultumea si acest lucru se vedea imediat.

Atitudinea de parinte si de bunic o avea si fata de muncitorii din fabrica. Ii cunostea pe toti, ii cununa pe cei tineri si ii incuraja sa invete, asculta necazurile celor mai in varsta sprijinindu-i, boteza copii care se nasteau. Regret ca vremurile care au venit m-au impiedicat sa-i cunosc si finii pentru a-i pomeni in aceasta evocare.